Pe Raluca Mihalache este probabil să o știți de la Trinitas, este acel jurnalist care descoperă mereu povești și care ne lasă cu un gând de meditat sau cu o faptă bună de făcut. În urmă cu câțiva ani Raluca a trebuit să realizeze un reportaj despre divorțuri și impactul lor asupra copiilor. Cum și părinții ei divorțaseră când era mică, Raluca a descoperit că întreaga durere de atunci nu se vindecase, ba chiar ieșise cu totul la suprafață. Când era copil, Raluca s-a îmbolnăvit de inimă. Spunea că o doare sufletul, însă medicii au ascultat-o doar cu stetoscopul. Ajunsă la maturitate, în urma psihoterapiei, durerea Ralucăi s-a consumat, iar ea a înțeles că părinții ei au făcut tot ce au putut la acea vreme. Motivul pentru care a ales, totuși, să își spună propria poveste a fost că poate oamenii mari care divorțează acum sau vor divorța cândva îi vor trata altfel pe oamenii mici adesea prinși la mijloc sau chiar lăsați cu totul deoparte.  

Raluca își amintește perioada copilăriei ca fiind „o mare așteptare”. Tatăl ei era adesea plecat de acasă, iar ea până să meargă la școală a crescut mai mult cu bunicile, părinții ei fiind foarte tineri când i-au dat viață. „Pe tata îl vedeam rar.  Îmi auzeam colegii la școală că le era frică de tații lor sau că o să îi certe și, ca să îi simt prezența într-un fel, îmi doream și eu să mă certe tata. Îmi făcuse un tabel pe perete cu buline negre, pentru pedeapsă. Îmi doream să fiu certată sau pedepsită atât de mult, încât într-o zi am strâns toate cariocile din casă și le-am lăsat doar pe cele negre, ca să mai treacă el linii acolo”, povestește Raluca.

Altă dată, deși ura pătrunjelul, Raluca s-a așezat lângă tatăl ei la masă și a mâncat toată ciorba. „A fost cea mai lungă ciorbă din viața mea, dar am mâncat-o pentru că el mânca și pentru că voiam să fiu cu el”, își amintește Raluca, având pe chip o combinație de zâmbet și tristețe. 

Înainte să înceapă Raluca școala, părinții ei au divorțat, însă ea nu a fost în mod direct anunțată. Tot ce știa sau vedea ea era că părinții se certau. „Țin minte că amețeam, leșinam, mă durea stomacul, îmi bătea inima foarte tare. La spital, medicul de gardă a a zis că aveam o tulburare de ritm cardiac de vârsta a III-a și că pentru a mă trata, mama ar trebui să se gândească și al el, căci el din salariul lui nu își permitea să cumpere nici o legătură de morcovi… De atunci mi-am zis eu că am să mă fac jurnalist când am să fiu mare, să arăt toate nedreptățile. Pe atunci însă, nimeni nu își explica ce se întâmpla cu mine, mă pusesera în salonul de Reanimare, cu perfuzii, și cu o comisie întreagă de studenți în jurul meu, toți veniți să mă observe”.

Până la vârsta de 9 ani, Raluca făcuse deja 4-5 drumuri la spital, iar tatăl ei se pregătea de a doua nuntă. „Deși trecuseră trei ani de la divorțul lor, acum știu că eu încă somatizam. A venit tata la spital atunci și mi-a dat un ceas cu alarmă care se făcea portofel. Încă de atunci sunt obsedată de ceasuri. Și de cărți, căci și tata citea foarte mult. Și stătea tata de o parte a patului de spital, iar mama de cealaltă și le ziceam să îmi doresc să fiu bolnavă în continuare ca ei să fie mereu acolo”. 

Nimeni nu îi explicase de ce părinții eu nu mai locuiau împreună. Auzise că ar fi vina tatălui și își amintește vag o frântură când a mers la teatru cu tatăl ei și cu o altă femeie. 

Raluca, alăturii de părinții ei. Sursa foto: arhivă personală

Cred că ei nu realizau ce se întâmplă, poate că asta era normalitatea lor, că mai avuseseră astfel de situații în familie. Pe mine mă durea sufletul, divorțul este resimțit ca un abandon de copil. Mama m-a crescut, dar îl vorbea adesea de rău pe tata. Iar tata, un om foarte fain, dar nu și responsabil, era absent. Îmi amintesc faptul că m-au dus o dată la psiholog după divorț și din tot ce mi-a dat psihologul să fac reieșea că eu am nevoie de tata. Din păcate, m-au dus o dată și atât”.

Raluca a crescut și tulburările de ritm cardiac s-au mai estompat. Părinții ei s-au recăsătorit amândoi, iar ea s-a mutat din Iași la București, alături de mama ei și noul tată vitreg. Era în clasa a V-a și plângea în fiecare seară. Acceptase cu greu noua familie, scrisese numele tatălui ei pe toată mobila. „Mă simțeam trădată, dezamăgită, credeam că nu merit mai mult”. În plus, în București venise din provincie, iar colegii de școală nu au primit-o cu brațele deschise, ci râdeau de accentul ei și o batjocoreau că este foarte înaltă. 

Ca în multe familii cu părinți divorțați, Raluca își amintește că a existat un proces pentru creșterea pensiei alimentare, că au fost momente în care noua soacră a tatălui ei nu i-l dădea la telefon, pe motiv că îi va cere bani, iar apoi au început să apară frații. Tatăl ei a mai făcut două fete, iar mama ei a mai dat naștere unui băiat. „La început am suferit, mă simțeam singură, dar când s-a născut fratele meu, pentru că locuiam în aceeași casă și practic l-am crescut, m-am îndrăgostit. Apoi am început să îmi cunosc și surorile din partea tatălui, cu ele relația s-a îmbunătățit de când am mai crescut toate”. 

Raluca și tatăl ei, la cea de-a treia nuntă a lui. Sursa foto: arhivă personală

Și relația cu tatăl ei s-a îmbunătățit în ultimii ani, așa încât, după ce a divorțat a doua oară și a întâlnit o nouă femeie, Raluca și surorile ei au mers la cea de-a treia nuntă a tatălui lor în calitate de domnișoare de onoare. Iar buchetul de mireasă i-a căzut fix în cap Ralucăi. 

La cei 33 de ani ai ei, Raluca se află acum într-o relație fericită. L-a cunoscut pe iubitul pe când avea grijă de fratele lui, bolnav de cancer. Raluca mersese la Spitalul de Oncologie să realizeze un reportaj iar acolo a dat de Iliuță, un adolescent aflat în ultimul stadiu de boală, dar pentru care ea simțea o imensă speranță că va trăi. Nu a fost să fie, viața lui Iliuță s-a încheiat, însă prin intermediul lui, Raluca și Lucian s-au cunoscut și au rămas împreună.

Raluca și Iliuță, la spital. Sursa foto: arhivă personală

Relația Ralucăi cu Lucian a fost posibilă pentru că ea a trecut printr-un proces de psihoterapie, în urma unui material despre divorțuri pe care l-a realizat cu câțiva ani în urmă. Până atunci, relațiile Ralucăi cu bărbații imitau modelul de relație pe care îl avusese cu tatăl ei, erau o continuă așteptare și o durere. „Eram obișnuită să fiu victimă, sufeream când nu veneau, toți aveau probleme cu femeile, ăsta era normalul meu. În familia mea bărbații nu au fost foarte apreciați, tata nu fuses un partener bun pentru mama și nu se făcea diferența dintre un partener pentru ea și un tată pentru mine. Și dacă nu apreciezi un bărbat, nu ai cum să întâlnești unul de valoare”. 

Cu ajutorul psihoterapiei, Raluca a învățat că părinții ei au făcut tot ce au putut atunci, că nu toți bărbații sunt la fel și că ei pot fi apreciați. A mai învățat și să se apropie de tatăl ei și să aleagă un partener bun pentru ea. „Copil fiind, am preluat vina asupra mea. Dacă ar fi să dau câteva sfaturi părinților care divorțează, ar fi să țină cont de copil, el nu este niciodată prea mic să nu înțeleagă sau să nu sufere. Copilului trebuie să i se explice că printr-un divorț nu dispare mama sau tata, că el va avea mereu o mamă și un tată. La mine tata nu a venit niciodată la serbări, în toate pozele apar cum mă uit spre ușă. Cred că indiferent ce se întâmplă între doi parteneri, mama sau tatăl trebuie să fie mai prezenți în viața copilului și mai responsabili”.

Raluca și iubitul ei, Lucian. Sursă foto: arhiva personală

Acum Raluca își dorește o familie a ei și chiar dacă îi este frică de un divorț, Raluca a conștientizat că nimeni nu poate oferi garanții. Dar că relația are șanse mai mari de reușită atunci când cei doi parteneri sunt implicați și își asumă totul. Nici nu militează pentru a sta într-o căsătorie cu orice preț, mai ales cel al abuzurilor, de dragul copiilor, căci nici în acest mod copiilor nu le este prea bine. Ci militează pentru o relație onestă, în care partenerii se îndreaptă către aceeași direcție. Și în care țin cont de consecințele acțiunilor lor, mai ales atunci când sunt copii implicați. 

Între timp, mama Ralucăi și cea de-a doua soție a tatălui Ralucăi s-au împrietenit. Acum, când tatăl Ralucăi are o nouă familie, a treia, cele două foste soții au înțeles că nu este nevoie și nici sănătos să rămână în confilict, mai ales că toți copiii se înțeleg și se întâlnesc frecvent. Deși în momente de divorț și suferință o legătură decentă, dacă nu de prietenie, între părinți sau între ei și noile lor familii nu pare plauzibilă întotdeauna, pentru copiii rămași și pentru cei noi poate să aibă un impact mult mai bun decât conflictul. Peste 30.000 de familii divorțează anual în România, dar numărul copiilor implicați nu este cuprins în stastistici. În vreme ce în inima Ralucăi acceptarea și iertarea au fost lecții târzii, speră ca în alte familii parcursul să fie unul mai blând și mai scurt. Speră ca toți copiii să afle că divorțul nu a fost sau nu va fi din vina lor și că îi vor avea mereu pe părinți aproape.

***

Pe Raluca o puteți urmări pe pagina de Facebook „Roz de Cimitir”, căci ea se încăpățânează să vadă partea bună în toate.

 Roz de Cimitir – Home

***

#Saniting este un proiect de voluntariat ce militează pentru echilibrul emoțional și puterea comunității. Poveștile prezentate au rolul de a sublinia aceste aspecte și de a vă invita să vă implicați în construirea unui centru de suport emoțional la Iași. http://saniting.com/donati/

Lasă un răspuns