Lenuța Neacșu, sau Nușa, așa cum o numesc cei apropiați, s-a născut în urmă cu 51 de ani într-o mahala din Bacău. În prezent numără 25 de ani de când este bibliotecară, a publicat două cărți și a desfășurat multe proiecte de voluntariat pentru a-i atrage mai ales pe copiii romi la școală. A absolvit două facultăți și un masterat, ba chiar și un stagiu militar recent. A arătat că soarta copiilor romi nu este măturatul de străzi, așa cum i se trasase clar direcția încă de când era mică.

Pe lângă discriminarea și disprețul simțite adesea din partea celor care pur și simplu se născuseră cu pielea mai albă, Nușa a trecut și printr-o separare de comunitatea în care crescuse. Unii o numeau „cioară” pentru că era de etnie romă, ceilalți „trădătoare” pentru că nu se limita la a-și urma tradițiile, ci stăruia să se educe. Nușa deține premii pentru devenirea ei și pentru activitățile întreprinse. Dar cel mai important, deține un suflet în care dăinuiește credința în Dumnezeu, fără de care nu crede că ar fi ieșit din nicio mahala a vieții. Pentru că, așa cum spune ea, țigan nu te naști, ci țigan devii, atunci când îți pierzi libertatea.

Cu ciorapii cusuți, dar prima la învățătură

De existența Lenuței Neacșu am aflat de la colega mea de proiect, Oana Nechifor. Oana auzise că Nușa a făcut multe lucruri frumoase și citise din cele publicate de ea. Așa că am căutat-o pe Nușa pe Facebook și apoi ne-am auzit la telefon. Deși nu îi era prea clar ce ar putea alți oameni să învețe de la ea, a acceptat să îmi ofere un interviu și timp de o oră a concentrat experiențele ei de-o viață în cuvinte, făcându-mă să închid telefonul recunoscătoare că am cunoscut-o. Furioasă și îndurerată că unii copii trec prin umilințe ca cele prin care a trecut ea. Mai atentă la atitudinea mea față de oamenii din jur. Și uimită de puterea omului de a crede, de a se ruga, de a nu se opri.

Niciun copil de etnie romă nu conștientizează că e altfel, cât trăiește în mahala, în șatră”, spune Nușa. Pe vremea când era ea copil și regimul comunist era la putere, se încercase un fel de incluziune. Un bloc apăruse în mijlocul șatrei, un bloc în care locuiau personalitățile orașului, medici, avocați, oameni care, așa cum își amintește Nușa, inspirau, de fapt, teamă. „Aveau copii care se uitau ciudat la noi cum mergeam desculți. Copii care, pe furiș, mergeau cu noi și le dădeam semințe, iar ei ne dădeau bomboane. Așa am aflat că există și rochițele, haine curate, copii cu față albă. Atunci mi-am dat seama că există diferențe”, povestește Nușa.

La școală a stat în bancă împreună cu o fetiță al cărei tată era ofițer și atunci a înțeles Nușa că educația te poate apropia de cei din jur. Doamna învățătoare i-a surprins istețimea și adesea se baza pe ea la inspecții, în timp ce colegii se bazau pe ea la teme. „Și am înțeles că și dacă sunt așa, țigancă, cu ciorapii cusuți în trei locuri, tot am o șansă dacă învăț. Mi-era rușine să spun că tata era lăutar, ba mai era și ghebos și pensionar, că era bolnav. Cu 25 de lei cât lua el pensie de la stat, era greu să crești patru copii. Mă lua cu el în restaurante și vedeam că unii îl alungau, alții îi lipeau bancnote în frunte. Înțelegeam eu la vârsta aceea că e umilitor, dar știam că o face pentru noi, așa că mergeam cu el și îi zâmbeam”.

Oricâtă dragoste exista în familia ei, a venit și momentul dureros în care Nușa să își asume stigmatul. „Să fiu judecată pentru culoarea pielii și pentru părinții pe care nu mi i-am ales eu era nedrept. Învățam și credeam că dacă învăț, mă voi face albă. A trebuit să termin a doua facultate, Teologia, ca să înțeleg că nu fac parte din comunitate asta și atât, sau că sunt o trădătoare. Eu îi apăram pe oameni în autobuz când țiganii plănuiau să fure de la ei, și apoi sigur că îmi luam bătaie și mă numeau trădătoare. Așa îmi spusese mie și familia mea, deja ce importanță mai avea că îmi spuneau alții…”.

Discriminată de români și romi, deopotrivă

Nușa trăia între două lumi și în niciuna nu își găsea locul. Albii nu o acceptau pentru că era țigancă, iar țiganii o respingeau pentru că încerca să trăiască precum albii. În adolescență Nușa se ruga de mama ei să o lase să facă și opt clase, și 12. Nu exista atâta școală în familia ei. Părinții îi vorbeau în romani, Nușa niciodată. Refuza dialectul, refuza tradițiile, pentru că nu se identifica cu ele. Și pentru că o durea să fie arătată cu degetul. „Încercam să nu fac tot ce făceau țiganii. Consideram atunci că nici nu prea am ce vorbi cu ei. Nu știu dacă era mândrie sau durere, eu citeam atât de mult, la 14 ani citeam Schopenhauer, Dostoievski, mă fascinau. Și simțeam o înstrăinare că nu aveam cu cine să împărtășesc. În fața românilor trebuia să deschid gura ca să îi conving că am cel puțin aceeași inteligență ca ei și suflet. Îmi lipsea comunicarea, simțeam nevoia de a mă apropia de cineva. Tocmai cultura și educația despre care eu credeam că mă vor apropia, pe atunci mă înstrăinau și mai tare”.

Mult timp a trăit în izolare, s-a interiorizat într-o lume a ei în care cânta la chitară, fugind de durere. Apoi a trecut prin depresii. După un timp, a înțeles că nici izolarea nu poate să fi o soluție, așa că s-a întors în sânul familiei ei, rugându-și mama să o îmbrățișeze.

Cu tatăl ei Nușa a avut o relație aparte. El a fost cel care a trimis-o pe furiș la prima facultate și a cântat de i s-au învinețit umerii, ca să o poată ajuta. „Vai, Nușa, ce ne facem tată, că ai intrat la facultate…Ce o să zică lumea?!”, își amintește ea. Țiganii nu ajungeau la facultate. Dar Nușa a continuat. A studiat mai întâi Biblioteconomia la Sibiu, iar acolo a învățat istoria scrisului, a cărților vechi românești. A aflat că primele cărți au fost religioase, veneau profesori de la Teologie care le vorbeau despre ele. Nușa a început să se îndrăgostească de morala creștină și a vrut să renunța la Biblioteconomie. Tatăl ei însă, nu a lăsat-o, ci s-a ținut de ea până în iunie să termine facultatea. În august 1995 deja, Nușa își începea cariera de bibliotecară la Bacău.

15777029_1203602266404985_3084491029668558500_o
Nușa, alături de soțul și copiii ei

Decizia de a termina prima facultate i s-a dovedit a fi de folos, căci apoi Nușa s-a înscris la Teologie și acum avea acces la cărțile pe care trebuia să le citească. A început a doua facultate fără niciun copil și a terminat-o cu doi, căci între timp se măritase cu un român pe care l-a cunoscut tot la bibliotecă. Un alb, cu părul blond și ochii albaștri, de 1,98 m și care era fascinat de înțelepciunea ei. Un om căruia nu i-a păsat că Nușa are altă culoare pe chip, că nu știe să facă sarmale sau plăcinte cu brânză. Un om care mereu a condus-o și a luat-o de la serviciu și alături de care a întemeiat, în cele din urmă, o familie cu patru copii. „Soțul meu e ofițer și are niște colege foarte frumoase. Și colegele mele mă întreabă ce fac eu de mă iubește el așa. Păi i-a pus Dumnezeu dragoste în inimă pentru mine, că altfel…nu aș fi fost eu <<puiu>>. El zice <<ești jumătatea mea, eu am 110 kg, tu 50>>”, povestește Nușa amuzată.

În toate încercările ei, Nușa a simțit ajutorul de la Dumnezeu

Băiatul lor cel mare este student acum. S-a întors în țară după ce a câștigat pe primul loc o bursă în SUA și a fost chemat înapoi acolo de cinci ori. Cele trei fete sunt eleve, una are 18 ani, alta 15 ani și cea mai mică 7. Nușa, deși suferea de hepatita C, a născut-o la 45 de ani, trei săptămâni fiind în comă la Fundeni. Medicii l-au chemat pe soțul ei să își ia rămas bun de la ea, iar de la fetiță se așteptau toți să sufere de sindrom Down. Dar Dumnezeu a avut alte planuri cu ele, fetița s-a născut sănătoasă, iar Nușa și-a revenit.

474201_394576320594242_76739268_o
Nușa, în timpul unei slujbe la Biserică

Le-a spus copiilor ei că este țigancă pentru a le dovedi că dacă ea a putut să iasă dintr-o mahala, și ei pot face tot ce își propun. Așa că două dintre fetele ei sunt olimpice la literatură și în decembrie 2018 toată familia a fost chemată la Patriarhie, căci una din fete a câștigat locul III la un concurs.

47340012_1933422863422918_384965125695602688_n
Nușa, alături de Patriarhul Daniel

Și pentru că nu s-a limitat să își învețe copiii, Nușa a făcut și un Masterat la Teologie, în Iași, pentru a învăța cum să îi consilieze spiritual pe copiii și adolescenții de etnie romă, căci visul lor cel mai măreț era să ajungă precum Florin Salam. Nușa a decis să se implice într-un proiect de after-school la bibliotecă, atrăgând copiii după ore și făcându-le cunoștință cu universul cărților.

30582246_1636778819753992_7020460873827221504_o
Nușa, alături de două fete de etnie romă, fidele cititoare ale bibliotecii

Apoi, pentru că mulți dintre ei aveau ureche muzicală, i-a pus în contact cu o prietenă de la Filarmonica din Bacău, unii dintre ei ajungând să studieze muzica, însă nu pe cea a manelelor.

A luptat pentru a le inspira copiilor dragostea de carte

Singura dată când a vorbit Nușa limba romani a fost atunci când consilia un astfel de copil, pe David. Mersese la el acasă să îl convingă să se înscrie la școală, era cel mai mic copil din 11 al unei familii de romi. Cu ajutorul fundațiilor, îi făcuse rost de haine, ghiozdan, papuci, pentru că Nușa văzuse în el o privire inteligentă. Îi promisese că educația îl va salva, iar băiețelul o vizita adesea la bibliotecă, fiind încurajat de băiatul Nușei. La scurt timp de la începerea școlii, David a venit la ea plângând.

<<Veniți, doamna, veniți!>> Mă trage David afară din bibliotecă, erau copii afară și țipau după el <<Țiganu’! Țiganu’!>>. Și îi dăduseră cu pumnul în burtă și aruncaseră cu pietre după el, iar David plângea că el nu mai merge la școală și că eu i-am zis că va fi respectat, dacă se va educa, și uite ce se întâmplă. Iar eu l-am luat în brațe și îi spuneam că știu și eu cum e, dar el zicea că nu știu eu nimic, nu mă credea.

Și atunci i-am zis în romani că și eu am fost ca el și am plâns și ne-am strâns în brațe. Și el zicea << Chiar știți, doamna, știți!>>. Nu aveam cum să îl conving altfel, decât dacă vorbeam pe limba lui. Andrei, băiatul meu, a scris că atunci a fost pentru prima dată gelos pe cineva, pentru că eu și David trăiam ceva ce el nu înțelegea, iar Andrei mă rugase de multe ori să îl învăț câteva cuvinte în romani și mereu l-am refuzat, să nu îi trebuiască lui umilințele mele, să strige lumea după el <<cioară>>, <<câââârrrr>>”.

David este acum elev în clasa a IX-a și a rămas bun prieten cu băiatul Nușei. Așa cum un băiat care cerșea în față la Pizzeria Luca din Bacău a învățat poezia Luceafărul, de la Nușa, căci spune ea, dragostea trebuie cultivată. „Oamenii nu uită niciodată cum i-ai făcut să se simtă. Unii spun că băiatul ăla cerșește sau fură sau dă în cap. Dar au făcut ceva pentru el să îl învețe altfel, să îi cultive dragostea?! L-au luat acasă, să îi facă o baie, să îi dea să mănânce?! Eu i-am luat toate hainele soțului și i-am îmbrăcat toată familie copilului acela. Că și Isus s-a apropiat de leproși. Despre asta vorbim, despre dragoste”.

Bogățiile Nușei nu sunt cele materiale

Nușa a fost chemată în Palatul Parlamentului și a primit un premiu de la Fundația „Dinu Patriciu” pentru implicarea în viața comunității de etnie romă. Pentru că i-a învățat pe toți copiii că oricât fier vechi ar vinde și oricâte pet-uri și cartoane ar găsi pe stradă, nimic nu valorează mai mult ca o carte citită. Un gram de educație valorează pentru Nușa cât o tonă de pet-uri. Și că orice se poate birui, cu ajutorul Domnului. Căci dacă pe ea a scos-o din toate umilințele și necazurile, și pe ei îi va scoate.

Casă nu are nici acum, Nușa și familia ei stau într-o locuință socială de la Primărie. Au fost nevoiți de mai multe ori să se mute, altă dată și-au luat sacul cu lucruri și copiii și au stat sub cerul liber. „Băiatul meu m-a întrebat de ce am mai făcut două facultăți și un masterat dacă ne dau afară de acolo. Nu a fost ușor să îmi privesc copiii în ochi și să le spun că ne mutăm. Se împrieteniseră cu copiii vecinului, au fost drame plecările acelea. De multe ori mă gândeam că mă vor urî copiii. Când ne-au tăiat salariile cu 25% luam mai puțin decât măturătorul de stradă. În România nu s-a pus accentul pe cultură, de curând mi-a scris o fostă colegă să mă întrebe ce am făcut cu viața mea, dacă am și eu oleacă de serviciu și era convinsă că mătur strada”.

În loc să măture strada, însă, Lenuța a încheiat în decembrie stagiul militar și este, pe lângă bibliotecară, locotenent în rezervă în Statul Major al Forțelor Aeriene. Timp de aproape patru luni, la cei 51 de ani ai ei, Nușa a fost la Baza Aeriană de Instruire și Formare a Personalului Aeronautic din localitatea Boboc, Buzău. Și-a lăsat copiii cu soțul acasă și a mers să devină ofițer. Soțul ei, care deja deținea o astfel de funcție, a avertizat-o că nu știe ce face. Dar văzându-i hotărârea și nevoia unui venit suplimentar, a susținut-o pe Nușa să nu se întoarcă din drum.

27624847_1576096632488878_9093190793791049293_o
Nușa, în timpul stagiului militar

Au fost 27 de candidați pe 3 locuri, iar Nușa a fost una dintre cele trei persoane acceptate. „Erau tineri de 20, 30 de ani, în forță, și care au picat. Cei mai mulți au picat la testul psihologic, vrând să pară mai deștepți decât erau. Iar alții la proba sportivă. Eu am trecut, dar știți cum, sunt barza chioară căreia îi face Dumnezeu cuib. Nu a fost ușor, să asculți toate ordinele, să stai 14 ore cu arma pe umăr în poligon sau la 5 dimineața să fii la înviorare, nu e ușor. Dar și când ți se pun gradele pe umăr…”.

Copiii Nușei au sfătuit-o să rămână în rezervă, căci ajunge un ofițer activ în casă. În caz de război, însă, Nușa va fi chemată și se va ocupa de radiolocație. „Noi am fi primii împușcați, căci știți că în război prima dată se atacă punctele de comunicație. Să ne ferească Domnul, dar mai bine mor înainte să văd toate ororile”, se îmbărbătează Nușa.

A publicat două cărți, urmează a treia

Plăcintele cu brânză nu-i ies nici acum. Dar Nușa a primit în dar scrisul, povestește minunat tot ce trăiește și așa se face că a publicat până acum două cărți la Editura Babel, „Trei zile de bunătate” și „Cea mai frumoasă poveste de iubire”, urmând să o publice și pe a treia. A fost încurajată de un profesor de la Facultatea de Istoria Religiilor din Geneva, care îi va și scrie prefața cărții. Totodată, soția profesorului, medic psihiatru, i-a transmis Nușei că poveștile ei sunt balsam pentru suflet. Nușa recunoaște că cele mai multe cărți din cele publicate deja le-a vândut comunităților de români din străinătate, în țară cererea nu a fost la fel de mare. La ea, însă, nu există „nu pot” sau „nu vreau”, a văzut de multe ori de-a lungul vieții că se poate, dacă vrei. Așa că își continuă calea, după cum o ajută inspirația.

Părinții ei nu mai trăiesc, mai ține legătura cu frații, atât cât au de împărtășit. Familia Nușei, însă, este compusă din toți oamenii, și mai ales copiii lumii, în care ea vede șanse și suflete, în timp ce alții văd „ciori”.

***

#Saniting este un proiect de voluntariat ce militează pentru echilibrul emoțional și puterea comunității. Poveștile prezentate au rolul de a sublinia aceste aspecte și de a vă invita să vă implicați în construirea unui centru de suport emoțional la Iași. http://saniting.com/donati/