Când am mers să văd „Lemonade”, știam că e un film despre imigranți. Mi-l recomandase Oana, colega mea de proiect, așa că eram sigură că nu poate să fie decât foarte bun. Dar nu anticipasem nicio secundă cât de mult și în ce fel o să mă atingă povestea.

Este inspirat din ce ai trăit tu în America, din fapte adevărate?” am întrebat-o pe Ioana Uricaru, regizoarea filmului. Iar de când mi-a răspuns „Da” și până la finalul sesiunii de întrebări din public mi s-a părut că a trecut o eternitate. A trebuit să mă astâmpăr să nu o întreb chiar atunci dacă îmi poate acorda un interviu. Și am fost prima în rând la mulțumiri, să mă asigur că nu mi-o răpește nimeni, înainte să apuc să o întreb. Știam că, dincolo de film, Ioana avea ea însăși o poveste care merita să fie scrisă și împărtășită și nu aș fi putut să plec de acolo altfel.

Abuzurile suferite de imigranți, diferențele culturale, umilința și, deopotrivă, sentimentul de vulnerabilitate și nevoia de a-ți păstra demnitatea sunt teme sensibile despre care puțini au curajul să vorbească deschis. Cu atât mai puțin să le pună într-un film, așa cum a făcut-o Ioana. M-a fascinat subiectul și am trăit toate emoțiile posibile. Am simțit pe pielea mea mecanismul psihologic al unui efort care mă conducea la alt efort, ca să mă integrez în noua țară, care parcă îmi ștergea limitele și nu mă mai lăsa să renunț după atâtea îndurate, tocmai atunci. Mi-a fost chiar greu în unele momente să nu mă răzvrătesc pe niște situații absurde și, totuși, atât de reale. Și m-am gândit ce-aș fi făcut eu dacă aș fi fost în aceeași situație.

Pe Ioana am cunoscut-o în trecere prin Iași. Mi-a rămas povestea ei

Îmi doream de mult să scriu despre viața cuiva care a mers să trăiască într-o altă țară, dar nu găsisem încă omul potrivit. Și-atunci a apărut Ioana, în trecere prin Iași cu lungmetrajul ei de debut.

Ioana Uricaru 2
Ioana Uricaru, la sesiunea de întrebări și răspunsuri la Cinema Ateneu, Les film des Cannes à Iași 2018. Credite foto: Corina Giurgea

Lemonade” a fost anul acesta pe patru continente, a primit nouă premii și a fost prezentat în zeci de festivaluri, aproape cât anii Ioanei, 46. Dintre care 17 trăiți în America, unde a devenit cadru universitar la Vermont, după ce a predat la Los Angeles. Asta e povestea de succes. Dar ceea ce se ascunde în spatele ei și drumul până la catedră n-au nicio legătură cu visul american.

Am vrut să știu, înainte de toate, cum a ajuns să lucreze în cinematografie. Așa că ne-am întors (cum altfel?) în copilărie.

Filmele erau fațete ale lumii la care Ioana nu avusese acces

S-a născut pe vremea comunismului, iar sistemul dictatorial și-a pus amprenta asupra felului în care a privit viața. A marcat-o, de exemplu, faptul că, deși aveau în casă mașina de scris a tatălui, nimeni nu avea voie să o atingă în afară de el, pentru că avea o serie cunoscută de autorități, iar un manifest scris împotriva regimului la acea mașină de o persoană necunoscută ar fi putut avea consecințe grave.

Copilăria și-a petrecut-o când la Cluj, alături de părinții și fratele ei, când la Bacău, alături de bunici. Părinții încercau să mai atenueze din efectul îndoctrinării ideologice, așa că realitățile din interiorul și din afara casei erau diferite. Nimeni nu avea voie să povestească în afara casei ce au discutat în familie. Trăiau, ca mulți români, o viață dublă și multe din aspectele care au marcat-o pe Ioana au și condus-o pe un drum ce avea să capete contur mult mai târziu.

Erau foarte multe lucruri care ne lipseau și era clar că ne lipsesc: mâncarea, apa caldă sau hârtia igienică, dar și alte lucruri care ne lipseau nu neapărat material. Ne-am fi dorit să avem mai mult acces la cărți, la restul lumii, la informație, să ne simțim puțin mai conectați”, își amintește Ioana.

La televizor erau puține filme, dar când erau, eram lipiți de televizor. Cred că și în contextul acesta în care aveam foarte puțin contact cu restul lumii, filmele erau singura modalitate prin care să simțim că evadăm din realitatea de zi cu zi, așa că au devenit foarte, foarte importante la o vârstă foarte fragedă.

Mai târziu, mama i-a povestit că a văzut „Veronica” de cel puțin 10 ori la cinematograful din Cluj.

Regia a trezit-o din lumea teoriei

Mă așteptam ca Regia să fi fost prima ei opțiune ca studiu, așa că m-a surprins când mi-a spus că, inițial, nici nu s-a gândit la asta. Deși era pasionată de filme, nu știa nimic despre felul în care se produc, iar admiterea la singura facultate de profil, IATC (actual UNATC) din București, părea imposibilă. Toată lumea știa cât e de complicat examenul, iar faptul că erau doar șase locuri pentru toată țara nu era tocmai ceva care să-i dea curaj. În plus, o altă regulă din acea vreme spunea că trebuie să termini o altă facultate înainte de a studia Regie.

Ioana Uricaru 3
Ioana în clasa a XII-a, la Liceul „Emil Racoviță” din Cluj, alături de Onorius Văidean. Arhivă personală

De altfel, alegerea facultății se făcea încă de la încheierea gimnaziului, căci liceul ales trebuia să fie în acord cu facultatea la care urma să te înscrii. Și cum științele umaniste erau influențate ideologic, Ioana a ales profilul real și a absolvit mai întâi Biochimie, la București, mai ales că părinții o voiau om de știință. Asta era nu doar șansa ei să plece de acasă, căci Biochimia nu se studia la Cluj, ci și să fie repartizată ulterior să muncească într-un oraș, ca cercetător.

Schimbarea de regim a prins-o pe Ioana în anul al II-lea. Avea acum în față posibilități care altfel nici nu i-ar fi trecut prin minte. Ăla a fost momentul în care a decis să studieze Regia. A picat în primul an, dar a luat examenul la a doua încercare, imediat după ce a absolvit Biochimia. „Am zis că dacă tot e atât de greu să intri și am intrat, hai, totuși, să facem o încercare.”

În cei patru ani de studiu care au urmat a învățat ce înseamnă de fapt să fii regizor.

„În Regie trebuie să interacționezi cu oameni tot timpul, trebuie să organizezi lucruri, trebuie să fii diplomat, să fii cu mintea în zece locuri în același timp. Eu până atunci făcusem numai lucruri foarte teoretice, nu aveam nicio experiență practică și mi-a luat mult să învăț cum să mă descurc pe loc în niște situații”, mărturisește Ioana.

Statele Unite ale Americii, ultima ancorare a naivității

Colegă de facultate cu Cristian Mungiu, Ioana a scris împreună cu el un scenariu pentru care au fost premiați. Era anul 2000 și o parte din premiu era o călătorie la Los Angeles. Timp de o săptămână, așadar, au trăit în capitala filmului, iar Ioana a fost atrasă de efervescența orașului și de toate oportunitățile pe care le-a simțit acolo. Astfel că la întoarcerea în România a aplicat pentru un master în Los Angeles. „Și iarăși a fost un moment din acesta în care mi-am zis, păi, acum dacă m-au admis, să încerc.” Azi râde când povestește, dar pe când avea 29 de ani, tot ce știa Ioana era că a ales să meargă în SUA ca să studieze.

Am plecat cu mare naivitate, îmi imaginam că e așa cum era în România: dacă erai admis la facultate, îți dădeau cămin, știai unde stai, unde mănânci, sistemul era foarte structurat. Nu aveai tu de ales ce cursuri vrei să-ți iei, era sistemul care te conducea. Or eu, după ce am acceptat locul de la master de acolo, mi-am dat seama că habar nu am unde mă duc. Nu cunoșteam pe nimeni, fără familie, fără prieteni, nu știam să conduc mașina. Până și engleza pe care credeam că o vorbesc bine s-a dovedit acolo că nu era chiar așa de bună cum credeam. Nici nu știam unde în Los Angeles e locul acesta și, dintr-o dată, m-am trezit cu o mulțime de probleme.

Facultatea costa peste 30.000 de dolari pe an, iar ea nu avea acești bani. Și cum legislația în America era foarte strictă pentru studenții străini, nu putea nici să se angajeze în oraș, nici să își deschidă o afacere sau să împrumute bani de la bancă, așa cum făceau studenții americani. Singura ei șansă era să predea ca asistent la universitatea unde studia, pentru că asta o scutea de taxele de studiu și îi aducea și un venit modic din care să trăiască. Doar că Facultatea de Film la care alesese Ioana să urmeze cursurile de master nu oferea această posibilitate.

Norocul Ioanei a fost că absolvise Biochimia, așa că a obținut un post de asistent la universitatea la care studia, dar la secția de Biologie. Era nevoie de ea acolo, căci studenții americani preferau să lucreze în cercetare și să primească burse, decât să predea. Așa că Ioana a predat la Biologie câțiva ani, ca să poată studia la Facultatea de Film.

Șocul cultural a fost ca un duș scoțian: una rece, una caldă

A fost unul dintre momentele în care mi-am dat seama că dacă eu stau și nu fac nimic, nu o să se întâmple nimic. Deci trebuie să mă duc, cum se spune, cu tupeu. A fost unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat, că nu stai să aștepți să te întrebe cineva de sănătate. Tu trebuie să te duci și să ceri și să spui că tu ești grozav, că numai tu poți să faci acest job și că trebuie neapărat să-ți dea această șansă!

E o atitudine pe care eu nu că nu am avut-o, dimpotrivă. În România învățasem exact pe dos. Știi cum se zice la noi: „Ce, ți-au murit lăudătorii?! Te apuci tu să convingi pe cineva că meriți ceva?!”. Pentru mine, ăsta a fost un efort psihologic enorm, să schimb paradigma, să încep să mă gândesc că eu merit și eu vreau și eu trebuie să obțin ce am nevoie. A fost o mare, mare schimbare pentru mine”, mărturisește Ioana.

I-a găsit pe americani cu un sentiment foarte clar al importanței lor ca indivizi. Nu acceptau deloc să le fie încălcate drepturile, iar asta ducea chiar la agresivitate, de la felul în care vorbeau, până la legislația care le permite să dețină arme.

O altă mentalitate pe care a găsit-o diferită în America a fost cea a deciziilor. În România, când alegi un drum, nu prea te mai răzgândești. În America, însă, oamenii își schimbau deciziile după cum simțeau nevoia. Erau liberi, își maximizau opțiunile și își acordau șanse.

În America, lumea la 50 și ceva de ani decide că vrea o altă carieră, așa că se duce din nou la universitate, mai studiază ceva, se apucă de învățat pian sau de schiat. Nu există o limitare că, dacă ești după o anumită vârstă sau te-ai stabilit într-un anumit oraș, gata, pa și la revedere. La un moment dat, atitudinea asta poate părea superficială, dar mi se pare că e mai bine așa, să ai cât mai multe opțiuni.

La finalizarea masterului, însă, opțiunile ei ca studentă străină erau puține. Putea fi angajată doar cu un job full time, iar angajatorul trebuia să anunțe postul la nivel național, să se asigure întâi că nu existau americani care să-l ocupe și abia apoi să o angajeze pe ea. Iar pentru asta, angajatorul trebuia să facă și o cerere la Departamentul Muncii și să solicite o viză de lucru, în condițiile în care în America se acordau doar 50.000 de vize de lucru anual. Toate vizele se epuizau în mai puțin de o zi de la deschiderea procesului, iar numărul lor era infim în raport cu totalul cererilor. Și cum în Cinematografie foarte mulți oameni munceau și gratis, doar, doar să își construiască o carieră, perspectiva ca Ioana să găsească un angajator care să treacă prin tot acest proces era total nerealistă.

Soluția a venit tot din legislație, pe care Ioana a studiat-o în amănunt

Singura modalitate prin care ar fi putut să rămână în Statele Unite ale Americii ar fi fost, din nou, să predea, căci universitățile erau singurele instituții scutite de legea privind viza de lucru. Pentru a preda, însă, Ioana trebuia să fie absolventă de doctorat, așa că a fost nevoită să treacă de un nou prag și să găsească și de această dată o rezolvare.

Și uite așa m-am trezit eu făcând un doctorat. A fost tot îngrozitor de competitiv să intru. E o poveste mai complicată, dar am avut noroc. Partea bună la acel doctorat era că exista sistemul de teaching assistantship și am continuat să predau, dar măcar am predat Film. Așa au mai trecut câțiva ani”, își amintește.

Ioana Uricaru 4
Ioana alături de mai mulți doctori, poză din culise la ceremonia de acordare a doctoratului, la University of Southern California. Arhivă personală

Mai câștiga câțiva ani, dar tot nu știa ce o așteaptă după. În același interval, însă, Cristian Mungiu care făcea „Amintiri din Epoca de Aur” a invitat-o să fiu unul dintre regizori. Filmul a avut un succes enorm, ajungând la Cannes. Așa că au mai făcut împreună un scurtmetraj, și el foarte bine primit.

Cu doctoratul finalizat, Ioana a reușit să găsească o slujbă la o universitate din Vermont, la secția de Scenaristică și Producție de Film. În urma unui proces de selecție și a anunțurilor postate la nivel național, a obținut jobul, iar Universitatea a trecut prin toți pașii legali necesari pentru ca ea să își obțină Green Cardul, viza permanentă de trai în SUA.

Se trezea însă în capătul celălalt al Americii, cu totul și cu totul diferit, de la tip de cultură, la climă: de la efervescența și căldura din Los Angeles, Ioana a trecut la un stat rural, cu ferme izolate, locuitori puțini, o vreme ca în România.

„Lemonade” a fost spațiul în care fiecare imigrant și-a văzut spusă povestea

Înainte să-și încheie doctoratul și să se mute în Vermont, începuse să lucreze și la proiectul filmului „Lemonade”. O primă versiune a scenariului a fost prezentată la Cannes Résidence de la Cinéfondation, unde Ioana a fost selectată să participe, alături de cinci regizori din întreaga lume și care lucrau la primul sau la al doilea lor lungmetraj. Acolo laureații au primit sprijin din partea altor regizori și a oamenilor din industrie și și-au dezvoltat scenariile.

Ioana Uricaru 5
Ioana făcând nuga, alături de Paz Fabrega, regizoare costaricană, în apartamentul Résidence de la Cinéfondation. Credite foto: Oliver Hermanus

„Lemonade”, filmul care avea să surprindă atât experiența Ioanei, ca imigrant, dar și experiențele altor străini, avea însă nevoie de opt ani până să apară în cinematografe. Era o coproducție România, Canada, Germania și Suedia, iar prima schemă financiară pe care s-a bazat Ioana s-a prăbușit. Puțini dintre copiii români stabiliți în SUA știau să vorbească bine românește, iar copilul pe care Ioana îl găsise cu greu pentru un rol din film a crescut până să se găsească o altă finanțare. Așa că Ioana a fost nevoită să facă un alt casting.

Pe măsură ce intervieva oameni pentru rolurile din film, Ioana a reușit să vadă imigrarea și din alte unghiuri, ca urmare a trăirilor fiecărui om cu care a discutat. Iar experiențele lor și-au găsit loc în film. Poate printre cel mai greu de urmărit au fost cele legate de hărțuirea și abuzurile sexuale la care sunt supuse mai ales femeile, în încercarea de a se stabili legal în SUA. Dacă în urma campaniilor #MeToo și a scandalului din jurul lui Harvey Weinstein privind hărțuirea sexuală acest subiect al abuzului a mai căpătat credibilitate la nivel internațional, la vremea în care Ioana a inclus acest aspect în scenariu, în 2010, era încă un tabu.

Multe femei se căsătoreau cu americani pentru Green Card, iar situația cu agentul de Imigrare care le cerea să facă sex cu el și să le mai recomande și pe altele să facă același lucru a fost un caz real. Iar pentru mine povestea asta era importantă pentru că e o reprezentare foarte relevantă a umilinței pe care o simți atunci când ești fără putere și nu ai încotro. Agentul adevărat a ajuns la pușcărie, abuzase multe femei, dar cea care a avut destul curaj să-l reclame nu a fost înțeleasă sub nicio formă de soț și a fost părăsită. Deci ea a câștigat într-o direcție, dar a pierdut în cealaltă.

Ioana Uricaru 6
Secvență din filmul „Lemonade”, Mara, personajul principal, alături de fiul ei

Filmul mai surprinde și povestea repetată de mulți părinți care se tem să-și lase câteva minute copilul singur acasă sau în mașină. În America este interzis, iar riscul este să-ți pierzi definitiv copilul. Părinții care au încălcat legea au fost trași la răspundere de Poliție și trimiși la cursuri de parenting.

În siguranță în SUA te poți simți doar în calitate de cetățean

Sentimentul provizoratului redat de asemenea în film se simte mai ales din experiența Ioanei. A trăit mereu în mediul academic și a avut întotdeauna parte de respectul colegilor și a fost tratată ca una de-a lor, dar când venea vorba de legi, statutul de imigrant era pe primul loc, iar Ioana nu putea să facă mereu ce făceau ceilalți.

Când eram la Los Angeles, după ce mi-am luat carnetul de conducere, mai ieșeam în oraș cu prieteni, colegi. Acolo e foarte strictă legislația cu alcoolul la volan, dar colegii mei mai beau un pahar de vin, un cocktail și după aceea conduceau mașina. Eu nu puteam să beau niciodată, pentru că eram obsedată de ideea că, dacă mă prinde Poliția, eu nu-mi risc numai amendă sau puncte pe permis sau mai știu eu ce: eu riscam să am cazier și să nu pot să mai cer vreodată rezidența în America. Fiecare lucru care pentru ei era doar așa o problemă, pentru mine era un risc existențial”, povestește Ioana.

Nici după ce a obținut permisul de ședere nu a putut să se relaxeze întru totul, intrarea și ieșirea din America au presupus mereu o prudență și un mini-interviu la vamă.

Și diferențele culturale abordate în film provin tot din experiența Ioanei. Le explica americanilor ce înseamnă „să te tragă curentul”, iar glumele ei erau cu greu înțelese, pentru că nimeni nu pricepea substraturile cuvintelor. Poate părea un detaliu, dar trăit zilnic, sentimentul ăsta ajunge să genereze o frustrare pe care n-o înțelegi dacă n-o încerci pe pielea ta. Toate aceste aspecte, mai mici sau mai mari, au fost lucruri în care oamenii din public s-au regăsit, mai ales că printre cei din public au fost întotdeauna și imigranți.

Am vrut să știu, la final, ce a învățat din toată experiența ei de imigrant.

Dacă ar fi să fiu triumfalistă și să nu mă gândesc foarte mult, aș zice că nu trebuie să te lași niciodată. Dar nu e adevărat, uneori trebuie să te și lași, să fii realist și practic și să îți dai seama exact care e realitatea și cât poți să faci. Dar dacă poți să faci ceva, să faci. Oamenii au diverse motive pentru care imigrează, unii fug de război. Ce vis american? Vor doar să supraviețuiască. Alți oameni își doresc provocări. Ce pot eu să le spun este să aibă mult noroc.

Era convinsă că poți fi atacat și umilit până în punctul în care să-ți pierzi demnitatea, dar și că poți oricând să ți-o recâștigi. Până la urmă, când viața îți dă lămâi, poți oricând să faci limonadă. Iar Ioana a făcut una de succes.

***

Lecția mea? Până să o cunosc pe Ioana Uricaru scriam poveștile din acest proiect într-un mod obiectiv, ca un narator robot. Voiam să pun în prim-plan personajele și devenirea lor, cum au învins momentele grele. Și eu să fac asta din umbră. Cei care mă știau și mă auziseră vorbind cu pasiune și emoție despre #Saniting și poveștile pe care le scriam au fost mirați de abordarea mea, am aflat asta mai ales după publicarea primei cărți. Se așteptau să mă vadă la fel și în texte, ca pe un om care trăiește tot ce scrie, iar eu nu eram de găsit. Și nici de cunoscut, pentru cei care nu mă știau deloc.

Am crezut că am făcut alegerea corectă, dându-mă la o parte, am zis că proiectul acesta nu este despre mine și mă încăpățânam să mă țin de stilul obiectiv de scriitură ales. „Întâmplarea” a făcut ca în ziua în care scriam povestea Ioanei să vină la Iași Liviana Tane, despre care v-am povestit mai demult și v-am zis că că, printre altele, îi învață pe oameni cum să scrie. Pe Liv o întâlnisem de mai multe ori, cu treabă și de drag, dar atunci m-am dus pentru prima dată la o întâlnire cu ea și cu scriitorii strânși în jurul ei, să ne oferim feedback pe texte.

Am aflat că fugeam de rolul de autor subiectiv pentru că fugeam de mine. De mine în relația cu voi. De prim-plan, de atenție, de apropiere. Pentru că și eu am crescut cu mentalitatea modestiei în exces. Acea mentalitate pe care Ioana a fost nevoită să o rescrie în SUA.

Eu a trebuit să o rescriu în România, după ce oamenii dragi m-au scuturat cu dragoste, să iau aminte la ce mi-a zis Ioana. Lecția mea a fost că proiectul acesta este despre mine. Pornește de la mine și ajunge la voi, astfel încât să îi cunoașteți pe oamenii aceștia frumoși și să vă extrageți propria lecție. Până la urmă, parcursul Ioanei, al filmului ei, sau al meu și al vostru este unul al devenirii. Iar uneori învățăm din greșeli și ne întâlnim lecțiile. Întâlnind-o pe Ioana, am învățat să fiu prezentă în texte și nu numai, să cred că merit să fiu. Și că nu mă împiedică nimic să mă răzgândesc asupra deciziei luate. Am devenit un autor subiectiv. Unul care a rescris povestea asta și care poate le va rescrie și pe cele publicate până acum. Așadar, vă mulțumesc!

***

#Saniting este un proiect de voluntariat ce militează pentru echilibrul emoțional și puterea comunității. Poveștile prezentate au rolul de a sublinia aceste aspecte și de a vă invita să vă implicați în construirea unui centru de suport emoțional la Iași. http://saniting.com/donati/