Cornelia Ille. Are 57 de ani și este din Oradea. În urmă cu aproape două decenii, Cornelia era o persoană care suferea de obezitate morbidă. În sufletul ei, însă, Cornelia suferea de o singurătate sufocantă. Deși era mereu înconjurată de oameni, îi lipsea iubirea și jocul. Necăsătorită fiind, a plecat spre orfelinate și spitale cu inima deschisă. A luat acasă cinci fete, dintre care două au rămas ale ei, iar trei au fost ulterior adoptate de alte familii.

Povestea Corneliei și a bebelușilor este una care poate frânge inimi, dar care s-ar putea rezuma așa, dacă privim partea bună: iubirea pe care a dăruit-o a salvat cinci vieți, iar iubirea pe care a primit-o înapoi a salvat-o pe a ei. Iar Asociația Părinților Adoptivi, al cărei membru fondator este, arată că iubirea a salvat mult mai multe vieți, o bucurie pe care atât părinții, cât și copiii au ales să o trăiască împreună.

Pe când avea 39 de ani, Cornelia locuia singură într-un apartament cu două camere. Provenea dintr-o familie cu opt copii, atât mama ei, cât și tatăl ei erau topiți după cei mici. De altfel, dragostea Corneliei și dorul de a-i ajuta pe copiii nevoiași a venit de la mama ei care avea mereu grijă de copiii săraci de prin sate.

Imediat după Revoluție, așadar, Cornelia lucra la Sindicat și avea mult timp liber. A urmat tot felul de cursuri, dar nimic nu o împlinea. A început împreună cu câteva prietene să viziteze copiii de la spitale, orfelinate, grădinițe, iar în 1990 i s-a spus că a apărut ideea de plasament familial și că ar putea să ia în weekend o fetiță de la orfelinat, sau chiar să o ia timp de doi ani, beneficiind de concediul de maternitate. „Ideea mi-a plăcut foarte mult, mai ales că atunci când mergeam la orfelinat îi simțeam cum se trag de hainele mele, erau de la trei luni până la câțiva ani și auzeam numai <<mami, mami, mami>>”, și-a amintit Cornelia.

A mers la orfelinat pentru a lua un copil și o asistentă socială i-a pus în față 90 de poze.

Cornelia a spus atunci că pe ea nu o interesează cum arată copilul, de altfel, își amintește că toți copii erau mai mult un schelet osos și cu burțile umflate de griș cu lapte. Așa că a cerut să i se dea copilul care avea cea mai mare nevoie de ajutor. „Pe 4 noiembrie mi s-a spus; avem o fetiță cu capacitate de supraviețuire 30%, te legi de ea? Nu știam eu ce înseamnă asta, eu voiam copil. Și am zis că da, mă leg, din moment ce așa a vrut Dumnezeu, ca ea să iasă din orfelinat, nu o va lăsa El să moară în casa mea”, a povestit Cornelia.

Răspunsul unei doamne a șocat-o: „Mi-a zis: stați liniștită, doamna Neli, au murit ei ca muștele, dacă moare, veniți și luați altul. Asta m-a încrâncenat foarte tare. Și am zis: dați-mi-o pe fetița aceasta”, a adăugat Cornelia.

La 5 luni și 10 zile, fetița aveai 3,1 kilograme. Părinții Corneliei au primit-o și ei acasă cu mare drag, mai ales că erau topiți după copii iar tatăl ei se simțea destul de rău, așa că o bucurie precum un copil era mai mult decât binevenită.

După două luni deja fetița era de nerecunoscut, se îngrășase, scăpase de ticuri, stătea în șezut și își ținea capul drept. „Tatăl meu a fost cel care a zis: mai bine am adopta-o, că nu mai putem da înapoi copilul acesta, că nu-s copiii aceștia cămăși, îi speli, îi calci și îi dai înapoi. Eu atât am așteptat, uitându-mă în ochișorii ei vii și veseli, am zis că o vreau, cum să nu o vreau?!”, a continuat Cornelia.

Prin intermediul Fundației „Poarta Bucuriei” unde și astăzi este voluntar, Cornelia a reușit să o adopte pe fetiță. În familia ei, în care toți nepoții erau deja mari, apăruse un bebeluș. Pe perioada maternității, Cornelia a continuat să viziteze copiii din diverse instituții. Fiind necăsătorită și lucrând la un serviciu care nu era plătit extraordinar de bine, Cornelia nu se mai gândea să adopte. Pentru un al doilea copil ar fi fost necesară o a treia cameră și ar fi trebuit și un tată, erau condiții pe care ea nu le întrunea și care îngreunau procesul de adopție.

A decis, totuși, să mai ia în plasament o fetiță care împlinise o lună și fusese abandonată în spital, dacă tot avea recuzita necesară, pentru că prinsese drag să crească bebeluși. „Doar că eu atunci am luat o decizie de care m-am străduit să mă țin și mă voi ține toată viața, am zis așa: toți copiii care ies din sistemul de stat, fie că sunt din orfelinat, fie că sunt din spitale și ajung în casa mea, nu se mai întorc înapoi în instituții de stat. Eu așa am hotărât, prin prieteni, prin Biserică, prin colegii de serviciu, toți copiii doresc să își găsească familii de adopție”, a precizat Cornelia.

Pentru cea de-a doua fetiță, așadar, Cornelia a făcut lobby peste tot, gândindu-se că doar, doar se va îndrăgosti cineva de ea și o va adopta. Și așa a și fost, cea de-a doua fetiță a fost adoptată pe când avea doi ani și opt luni de o familie de prieteni a Corneliei. Ruptura dintre fetițe a fost dureroasă, însă după un timp au reluat legătura.

Cornelia Ilie_02

Cornelia și-a continuat viața alături de prima fetiță și după o vreme în care se întorsese la lucru, a primit un telefon de la spitalul de copii pentru a i se solicita din nou ajutorul. O fetiță născută prematur fusese abandonată. „Serviciul nu îmi oferea cine știe ce satisfacții, nu sunt făcută pentru delegații, certuri și negocieri, și atunci am zis: dați-mi-o mie. Era clar de etnie romă, brunețică, slăbuță. Avea cinci săptămâni, am luat-o acasă, fetița pe care o adoptasem mă ajuta să îi dau biberonul, să îi pun scutecul, era cea mai împlinită și mai fericită că avea bebe”, a spus Cornelia.

Tatăl Corneliei murise, mama ei era bolnavă, așa că au strâns rândurile familiei pentru a le crește pe fetițe. Banii erau puțini, dar s-au descurcat mereu, nu au simțit niciodată lipsa a ceva, pentru că aveau și sprijinul organizațiilor din afara țării care trimiteau dulciuri, jucării și haine. Însă și pentru cea de-a treia fetiță Cornelia își dorea să găsească o familie adoptivă.

Fiind de etnie romă, cea de-a treia fetiță nu a atras la fel de ușor atenția, a povestit Cornelia, așa că a mai rămas o vreme în grija ei. „Nu mai știu procedurile de adopție, dar oricum atunci am fost dezamăgită, pentru că pentru Direcția pentru Protecția Copilului fiecare copil este un dosar, reprezintă un număr și nu știu cei de acolo cum arată copilul, cu ce se hrănește, cât e de drăgălaș, de vioi, de jucăuș. Nu îi condamn, pentru că nu au cum să facă teren doi, trei oameni la un județ întreg. Am căutat o familie pentru ea, a fost o familie de rromi care și-a dorit-o din tot sufletul, dar pentru că nu aveau acte pe casă, le-a fost refuzată adopția”, a menționat Cornelia.

Cornelia nu și-a pierdut speranța însă, iar la scurtă vreme a primit un telefon și a întâlnit o familie care își dorea să adopte, iar ea le-a prezentat-o pe cea de-a treia fetiță pe care o luase în plasament. „Ca și în cazul precedent, s-a cățărat pe genunchii tatălui și acolo a rămas, iar azi e în clasa a opta. Sunt sigură că lor le lipsea un tătic, pentru că noi nu avusesem unul în casă, și atunci dacă vedeau o prezență masculină, mai ales dacă era și tandră și atentă cu ele, le-a cucerit rapid”, a afirmat Cornelia. Pe când avea 3,5 ani, așadar, și cea de-a treia fetiță a fost adoptată de o familie din cartier.

Deși trecuse deja de 45 de ani și întâmpinase multe greutăți, Cornelia dispunea în continuare de tot felul de lucruri necesare pentru creșterea celor mici. Iar atunci când o reprezentanții unei fundații au sunat-o pentru a o ruga să țină o fetiță în plasament până când va fi adoptată la Arad, nu a știut să spună „nu”. Și nici nu a vrut. Așa că a luat-o și pe cea de-a patra fetiță la ea acasă, pentru trei săptămâni, până când au fost finalizate actele de adopție, iar fetița a fost luată de familia din Arad.

Și a urmat un nou telefon. De data aceasta, Cornelia fusese contactată de Direcția pentru Protecția Copilului în legătură cu o fetiță care se afla și în evidențele Fundației „Poarta Bucuriei” și pe care Cornelia o cunoștea. Fetița avusese mari probleme de sănătate, trecând prin diferite abuzuri, și se confrunta cu dificultăți de atașament, fiind la a treia familie de plasament. Rugată să o ia timp o vreme la ea, pe când fetița avea 4,5 ani, Cornelia a acceptat.

Și vremea aceea s-a făcut 11 ani, cea mică nu a mai plecat de la mine. Nu mai exista soluție pentru ea, îi știm și familia naturală, mama ei avea 15 ani când a născut-o. Și a rămas la mine, cu toate metehnele, având ADHD, deficit de atenție și tulburări de comportament. Am integrat-o în învățământul de masă, între timp cea mare a ales un liceul de artă, pe secția Canto și Pian, mama mea a murit între timp, și am rămas noi trei”, a povestit Cornelia.

Pe cea de-a cincea fetiță nu a putut să o adopte, căci nu întrunea condițiile legale, precum o casă cu trei camere, în loc de două. A păstrat-o, însă, în plasament, și o consideră ca fiind a ei. Până la urmă, tot trei persoane în două camere stau. Și pentru a o putea asista pe ultima fetiță acasă ca profesor de sprijin în urma orelor din învățământul de masă, Cornelia a făcut și Facultatea de Psihologie cu modulul de Pedagogie specială, pe lângă cursul de asistent maternal calificat pe care îl absolvise deja, renunțând la serviciul cu normă întreagă și lucrând ocazional în diverse domenii.

Alocația de plasament era 97 de lei lunar, până în urmă cu trei ani, când a devenit 600 de lei. Iar pentru că era profesor de sprijin acasă, Cornelia mai primea 200 de lei. Pentru fetița adoptată nu se mai punea problema vreunui sprijin din partea statului, beneficia doar de alocația de 25 de lei, care de trei ani s-a mărit la 84 de lei. Iar de când a fost adoptată, statul nici nu i-a mai urmărit evoluția.

Pe lângă greul financiar sau greul de a crește fără un soț copiii, pe lângă multe alte sacrificii pe care le-a făcut, există o satisfacție pe care Cornelia o consideră esențială: cinci copii și-au găsit familii. Tocmai de aceea, sfatul Corneliei pentru părinții care se gândesc să adopte un copil este acela de a-l lua doar dacă, în pofida tuturor greutăților, îl pot iubi pentru tot restul vieții.

În afară de fetița care a plecat la Arad și căreia Cornelia regretă că i-a pierdut urma, cele 4 fete pe care le-a luat din instituțiile statului, adolescente acum, păstrează legătura, două fiind la ea acasă, iar celelalte două locuind la familiile adoptive din cartier. Pentru cele două fete rămase la ea, Cornelia și-a pregătit și zestrea, totuși: una va rămâne cu apartamentul, iar una cu casa de la țară.

Cornelia Ille 03

Pornind de la golul interior pe care îl simțea Cornelia, de la lipsa iubirii și a jocului, ea a ales să dăruiască, pentru a primi. Cadourile pregătite cu grijă și ghidușie de fete atunci când este 8 martie stau mărturie că a fi părinte înseamnă, dincolo de toate, a iubi.

***

Acest reportaj face parte din proiectul #saniting – „Cu un pas rămas în viață”. Orice donație pentru realizarea centrului de suport pentru echilibru emoțional este binevenită.

 

2 gânduri despre „Părinte adoptiv, iubire naturală

  1. Multumesc mult, doamna Nicoleta !As vrea sa aibă ecou in inimile românilor…si cat mai mulți copii sa fie adoptați! 🌼

    1. Multumesc si eu, doamna Neli! Sa fie asa cum spuneti si cat mai multi copilasi sa isi gaseasca familii iubitoare! Dumneavoastra sunteti un exemplu ca se poate!

Comentariile sunt închise.