Paul Fron. Campion național la atletism, fost profesor de educație fizică, veteran în lupta cu alcoolul. De zece ani de zile, Paul nu și-a mai atins buzele de băutură, pentru că a vrut să simtă gustul vieții. Ajunsese într-un punct în care visurile sale erau ruinate, precum și bugetul familiei. Oamenii pe care îi iubea se distanțaseră, iar multiplele lui încercări de a renunța la viciu avuseseră succes doar pentru o perioadă. Căuta cu atâta disperare ajutorul, încât atunci când a venit, i-au trebuit trei ședințe de terapie ca să îl poată primi, i se părea ireal. Asociația Cluburilor Alcoolicilor în Recuperare (A.C.A.R.) a reprezentat pentru Paul locul potrivit pentru a-și deschide sufletul. Și locul în care a învățat un alt mod de a trăi durerea, pentru a face loc bucuriei.

Paul are 55 de ani, provine dintr-o familie cu 11 copii și a fost crescut într-un spirit al unității. Se descrie ca fiind un luptător, a iubit sportul, așa că tinerețea sa a fost marcată de antrenamente și competiții. A cunoscut-o pe viitoarea lui soție în Iași, orașul în care venise pentru a studia. S-au căsătorit, au adus pe lume doi băieți și, pentru o perioadă, au locuit împreună cu părinții soției. Anumite neînțelegeri l-au adus pe Paul într-un stadiu al durerii pe care nu știa cum să o descarce.

Am început să ies cu prietenii la un pahar, dintr-un pahar se făceau mai multe pahare. Până atunci eu nu băusem, poate la vreo petrecere, dar nu aveam o obișnuință, fiind sportiv, nu îmi permiteam să ratez un antrenament. Dar cum eu sunt o persoană naivă și corectă de fel, au trecut mulți ani până să îmi dau seama că acei prieteni îmi erau aproape doar când le ofeream de băut. Se întâmpla ceva acasă, vreo ceartă, mergeam la crâșmă, azi cu un prieten, mâine cu altul…Așa m-a luat valul și m-am trezit după câțiva ani la Spitalul Socola”, a povestit Paul.

Vizitele la Spitalul de Psihiatrie erau din ce în ce mai dese, așa că Paul a început să se întrebe ce poate face pentru a nu mai bea. Încercase singur să renunțe alcool în nenumărate moduri, ajunsese și să frecventeze diverse grupuri de suport, însă nu părea să se adapteze în niciun mediu. „Mi-era, într-un fel și rușine, în afară de mama mea, mă abandonase toată lumea, toți acei prieteni. Am făcut pauze, de șase luni, de un an, credeam că m-am vindecat, că pot bea și eu un pahar de vin când merg la o petrecere, dar tot același lucru se întâmpla, unul, două, cinci pahare, tot la Spitalul de Psihiatrie ajungeam”, a continuat Paul.

IMG_3003A reușit o dată să fugă de la spital și acum își amintește oarecum amuzat de felul în care a alergat până acasă. Însă la vremea aceea problema lui era din ce în ce mai gravă. „Era o iluzie, pe moment mă simțeam mai bine când beam, dar cantitatea începea să crească, îmi trebuie din ce în ce mai mult alcool, iar gândurile nu mă părăseau niciodată, din contra, se agravau, asta e în funcție de cât de mult filosofezi și îți pare rău. Din punctul meu de vedere, cu cât înaintam în asta, cu atât mă duceam mai rău la fund. Scăpam de una și dădeam de zece”, a mărturisit Paul.

Cariera lui fusese afectată, ca urmare a internărilor repetate în unitatea medicală, iar Paul a fost nevoit să renunțe la pasiunea sa și la postul de profesor de sport. Banii care se duceau pe băutură erau banii de facturi, iar uneori Paul mai și vindea lucruri din casă, pentru a putea cumpăra alcoolul. Cei doi băieți ai săi nu aveau chiar cele mai bune lucruri de învățat din această situație, iar soția lui Paul ajunsese la capătul puterilor. Totodată, în urma unei probleme de familie, au pierdut locuința și au fost nevoiți să se mute. Paul și familia lui s-au mutat la Podu Iloaiei, într-un apartament în care locuia și mama lui, și încercau împreună să găsească o soluție la dependența de care acesta suferea.

Îl cunoscuse la Spitalul de Psihiatrie pe dr. Ovidiu Alexinschi, medic primar psihiatru, dar și coordonator al Asociației Grupurilor Alcoolice în Recuperare (A.C.A.R.). A acceptat invitația dumnealui de a participa la grupurile de terapie după metoda Hudolin care vizează menținerea abstinenței pe termen lung prin schimbarea stilului de viață, un program oferit în 34 de țări.IMG_2988La club Paul a întâlnit o comunitate formată din persoane cu probleme legate de consumul de alcool, membrii familiilor acestora și moderatori special pregătiți. S-a alăturat cu soția lui acestei comunități și abia după primele trei ședințe a prins încredere în activitățile desfășurate la A.C.A.R, atunci când a reușit să își depășească puțin sevrajul.

Eram nervos și nemulțumit, în același timp, voiam ca cineva să mă bage în seamă, știți…Sunt oameni disperați și fac gesturi pe care nu vor să le facă așa în sensul acesta, negativ. Am renunțat prima dată, am renunțat a doua oară, a treia oară am înțeles despre ce este vorba și mi s-a potrivit de minune. Eu țin la familia mea foarte mult,  am suferit enorm, au mai fost episoade cât am stat despărțiți, soția plecase în Italia, copiii o luaseră pe căi greșite, eu nu am fost lângă ei, iar clubul acest lucru încearcă să facă, să aducă familia împreună”, a explicat Paul.

Primii trei ani de frecventare a clubului au reușit să îl țină pe Paul departe de alcool. Știa modul în care acesta poate ataca organismul și văzuse și felul în care îi distrusese relațiile cu familia, inclusiv frații lui de care fusese atât de atașat ajunseseră să îl respingă din cauza viciului. Mirajul vindecării l-a prins din nou pe Paul însă, așa că a avut o recădere. Acela a fost momentul în care a conștientizat că de la alcool era nevoie să își ia la revedere o dată pentru totdeauna. Și de 10 ani așa a și făcut.IMG_2992Se poate trăi și se poate distra și fără, dar nu numai atât. În 10 ani de zile am făcut cât nu am făcut toată viața. Pentru că până atunci planurile pe care mi le făcusem de când mă căsătorisem erau la nivelul zero, eram cuprins de remușcări și toate aceste lucruri te aduc așa într-o stare, de îți vine să îți iei viața la un moment dat. Am încercat și mi-am descărcat și sufletul și toate lucrurile astea parcă au dispărut ca prin ceață, din moment ce nu m-am mai păcălit. Am scăpat de toate nereușitele, mi-am refăcut familia, am lucrat și eu și soția prin străinătate, copiii au reușit și ei să își termine studiile, sunt foarte mulțumit”, a povestit Paul.

A lucrat cât a putut de mult pe toate planurile, mai ales a muncit fizic, pentru a se distrage de la alcool. Nu îl urăște, știe că asta i-ar putea aduce chiar o recădere. Ba din contră, acasă face vin, pentru a-i servi pe cei dragi la sărbători. El, însă, nu mai bea, cei 15 ani în care pierduse controlul asupra vieții lui îi stau mărturie că nu mai dorește să se întoarcă acolo. A conștientizat că tot ce se întâmplase în acea perioadă fusese doar din vina lui și că tot de el depindea acum alegerea de a duce o viață fericită.

Paul a reușit să își recapete încrederea și stima de sine, și-a îngrijit mama până acum doi ani, când a murit, și a fost reacceptat de către frații săi. A continuat să vină la întâlnirile clubului A.C.A.R. nu doar pentru a le da curaj celor care luptau cu dependența, ci pentru că aici a găsit încă o familie. Și-a făcut noi prieteni și a înțeles că, mai mult decât oricând, era nevoie ca sufletul lui să fie deschis.

IMG_2979Aceasta fusese lecția pe care o învățase de-a lungul vieții, să își recunoască deopotrivă durerea și bucuria și să le împărtășească, pentru a nu se mai refugia în alcool. Și pentru a lăsa loc adevăratelor prietenii, căci cea mai mare mulțumire a lui Paul este aceea de a-i ajuta pe oameni în toate ale lor, așa cum și el a fost ajutat atunci când și-a recunoscut neputința.

*** 

Mai multe despre dependența de alcool și despre soluțiile posibile într-o astfel de situație puteți afla de la dr. Ovidiu Alexinschi, medic psihiatru și coordonator A.C.A.R., în interviul de mai jos:

Sau în format scris aici: http://saniting.com/2018/04/24/dependenta-de-alcool-o-problema-de-relationare/

***

Acest reportaj face parte din proiectul #saniting – „Cu un pas rămas în viață”. Orice donație pentru realizarea centrului de suport pentru echilibru emoțional este binevenită.