Mircea Serediuc. Cunoscut mai degrabă cu numele de Tzury. Un apelativ care avea să îi schimbe viața. Prezentarea lui ar putea include multe titluri: public speaker, TEDx speaker, android developer, voluntar, dar, cel mai important dintre ele, creator de experiențe. Asemenea unui șevalet pe care artistul așază, aparent haotic, unele culori. Dar care prind cea mai frumoasă formă, atunci când se întrepătrund.

Are ochii verzi și poate părea puțin agitat. Glasul lui hotărât scoate la iveală o continuă decizie de a se deschide. De a fi viu. Povestea lui Tzury este, pentru mine, aceea a copilului abandonat emoțional și care a parcurs un drum minuțios și plin de explozibil, ca să se regăsească. Ar putea fi admirat pentru multe dintre reușitele sale, așa cum veți afla spre finalul acestui reportaj. Valoarea lor, însă, este dată de faptul că scara pe care a urcat ca să ajungă la ele a fost și cea pe care mai înainte coborâse, treaptă cu treaptă, într-un iad al durerii.

”Unui copil nu îi pasă că tu ești manager, CEO, whatever…Nu, un copil vrea să se joace cu omul de acolo. Mama era directoare de controlul calității. Tata era om de afaceri…”, a spus el.

Părinții lui aveau titluri. Prin urmare, i-au oferit tot ce a avut nevoie, mai puțin prezența lor. Așa că a crescut în primii cinci ani la bunici. Ducând cu el un acut sentiment al lipsei de apartenență. Dorindu-și, mai mult decât putea fi conștient, să fie văzut. Acceptat. Iubit pentru cine era.

12697308_10153905377262329_4038830212841395508_o

Așa creștem, cu <<Ai grijă să nu mă faci de rușine>>. Ne detașăm de realitatea pe care o avem și încercăm să îi mulțumim pe alții, ca să nu ne facem de rușine, ca să continue să ne iubească. Rușinea îți spune că nu ești bun. Nu că ai fi vinovat de ceva. Te definești ca om care nu știe să deseneze, nu știe să facă asta, ailaltă. Și apoi, stau și mă întreb, dar oare vreau să fiu bun la asta?!”, a continuat Tzury.

Un sistem educațional care l-a condiționat, atât în familie, cât și la școală, să corespundă. Să se încadreze în așteptările părinților, tiparele sociale, chiar și în propria imaginație despre cum ar trebui să fie, ca să aibă dreptul să fie. Și pe măsură ce persoana lui nu se potrivea cu acele coordonate reci, dezechilibrul lui emoțional se adâncea. Devenise obez, cântărind 137 de kilograme.

Vreme de nouă ani colegii l-au tachinat, numindu-l Tzury. Nu s-au jucat cu el, decât atunci când avea o minge pe care să o împartă. Nu a avut o prietenă până la 24 de ani. Pentru că, așa cum spune, era gras…

528954_10151120087797329_1349779298_n

Au urmat jocuri pe calculator. Alcool. Căuta cu disperare o validare din exterior. Iar când a reușit să relaționeze cu o fată, a venit o despărțire care l-a aruncat și mai mult în ghearele durerii. Abandonul părea să își arate cu obstinație colții. „Când am conștientizat că trebuie să stau și să jelesc a fost un moment foarte greu. Mă tot gândeam că nu meritam asta…Vedeam alte fete și nu aveam curajul să mă duc să le abordez. Și puneam presiune pe mine, încă o noapte în care nu ai reușit să îți găsești pe cineva. Și încă o noapte, plângând, beat fiind, până când am obosit…”, și-a amintit Tzury.

Cel mai greu moment din viața lui l-a trăit, însă, atunci când a conștientizat că tatăl lui nu exista nici măcar în forma în care și-l creionase în memorie. Trăise cu o proiecție și acum nu mai știa cum să se detașeze de ea. Nu numai că tatăl lui se îmbolnăvise de un diabet pe care nu se îngrijise să îl trateze și suferise un accident vascular, starea lui fiind extrem de deteriorată, dar ascunsese niște situații care aveau să lase multe cicatrici.

A urmat o decizie dificilă, dar necesară, aceea de a-l duce pe tatăl său la un azil. Și de a juca el rolul bărbatului în casă, rol pe care, de altfel, și-l asumase, tacit, încă din copilărie. După un al doilea accident vascular, omul pe care îl idealizase a murit. Văzându-l pe tatăl său pe un câmp de luptă pe care abandonase armele, după încă o despărțire, Tzury se afla pe ultimul etaj al unei clădiri, cu gândul de a se sinucide.

Găsindu-se lipsit de speranță, așa cum îl văzuse și pe tatăl lui înainte de a muri, Tzury a învățat cum să nu cadă în brațele morții, ci să mai facă un pas în viață. S-a trezit, dintr-o durere care părea să îl sufoce, într-un om viu. Așa cum a făcut de când se născuse cu un cordon ombilical în jurul gâtului. „Am avut ocazia să lucrez cu un psiholog care mi-a adresat o întrebare foarte faină: <<Câți copii sunteți acasă?>> Și i-am spus: unul. <<Câți trebuia să fiți?>> Nu știu. Eu sunt cel fericit, care a prins viață…”, a spus zâmbind. Așa că a rămas prin preajmă, să vadă ce se întâmplă.

19620886_10155463578277329_6312482224474613555_o

În noua lui călătorie, un drum care începuse, într-un fel, chiar din momentul în care tatăl lui s-a îmbolnăvit, mai mult de 40 de kilograme de emoții netrăite au fost eliberate. A început să mediteze, pentru a-și liniști gândurile. Să acorde mai multă atenție programului de somn, pentru a nu mai fi nevoit să suplinească energia din exterior, prin compensații și adicții. Și să facă sport. A fost nevoie de mult curaj, dar însoțit de un psiholog, Tzury a a început să creeze experiențe. Își dorea ca trăirile lui să nu mai fie trecute doar printr-un filtru al minții.

”Șase luni am mers prin lume, am participat la iUmor, am făcut stand-up comedy, am sărit cu parașuta, am colectat fonduri și am plecat să predau copiilor în Kenya, Indonezia și Mexic. Am devenit mentor la un curs de public speaking, am mers la dansuri, m-am îmbrăcat chiar și în femeie o dată, am experimentat fel de fel de lucruri care să îmi provoace rușine, să o simt, să o trăiesc…”, a povestit Tzury.

Cel mai important, însă, prin tot păienjenișul de drumuri care îl purtaseră ca un roller-coaster, găsise drumul spre casă, ieșind din cochilie. „Eu aparțin, îmi aparțin. Ca să ajung la înțelepciunea asta mi-a luat foarte mult. Totul pleacă de la acceptarea de sine, iar asta nu înseamnă renunțare, ci să găsești o altă modalitate prin care să ajungi acolo unde voiai. Dacă renunți, renunți la tine, nu îți mai dai o șansă ție. Oamenii renunță pentru că se cred mult prea slabi, se compară”, a adăugat Tzury.

Normalitatea, așadar, este aceea a unei povești împărtășite. A unei experiențe care nu este singulară, deși așa pare.

Eu cred că toate lucrurile de care avem noi nevoie sunt în interior, pe de o parte. Dar, în același timp, ai nevoie de cineva lângă tine care să te ajute să îți dai seama de anumite lucruri. E ca și în condus, ai un unghi din care nu vezi. Nu ca să creăm o dependență, ci cât să ne oglindim. Văzând alt unghi, poți avea speranță”, a concluzionat el.

Cum a acceptat numele de Tzury: la finalul unei piese de teatru în care era actor, ca parte a unei trupe de oameni refuzați pentru actorie, și în care toată sala îi striga numele, aplaudând; și-a dat seama că locul lui era pe scenă, așa că a continuat să urce pe tot felul de scene, purtând acest nume.

Tzury își dorește o familie. Un copil pe care să nu îl abandoneze. Și o comunitate în care oamenii să se poată privi și asculta pentru a-și spune „înțeleg prin ce treci”, chiar dacă acest lucru este însoțit, adesea, de rușine, frică și îndoială. Și pe care continuă să le întâmpine, la rândul lui, dar cu care acum își permite să mai și glumească. Crede cu tărie că fiecare dintre noi avem o misiune. Iar a lui pare a fi aceea de a povesti cum s-a acceptat, pentru ca și ceilalți să se accepte. Și să povestească despre asta. Cât despre intuiția lui, fenomenală, așa cum o numește, concluzionează faptul că mai are de trăit ca să învețe cum să o folosească.

***

Acest reportaj face parte din proiectul #saniting – „Cu un pas rămas în viață”. Orice donație pentru realizarea centrului de suport pentru echilibru emoțional este binevenită.